What the sea wants, the sea will have

Etichete

, , , , , , , , , , ,

sea

Se zice că adulții își pierd imaginația odată ce pășesc prin gropile adânci ale maturității.Acum, nu știu dacă am inventat eu zicala următoare sau dacă am auzit-o prin alte părți, dar mi-a apărut brusc în minte:

Știi că încă nu ți-ai pierdut imaginația atunci când planurile nu-ți ies așa cum îți închipuiai.

Și cum întâmplările de zi cu zi nu se confundă niciodată cu felul în care sperăm ca ele să se desfășoare, imaginația n-are cum să părăsească niciun om, indiferent dacă e știrb de tinerețe ori de bătrânețe.De fapt, imaginația e unicul lucru pe care nu ți-l poate fura nimeni.Sănătatea e ușor de stricat, banii ușor de pierdut, inteligența ușor de pus la colț de către oamenii răuvoitori, râsul ușor de înăbușit, plânsul ușor de stârnit…pe când imaginația, ușor de tăinuit între file groase de carte, între pereții gândirii.

„Să lăsăm femeile frumoase bărbaţilor fără imaginație”, spunea Marcel Proust.Când eram mai mică, țin minte că mă amuzam teribil pe seama numelui său 😀 , numai că acum ni s-au inversat rolurile.În fața unui asemenea citat, eu mă simt pro(u)st de-a dreptul, fiindcă nu-l pot pricepe pe deplin…I should say it over and over, so not to forget…till I understand…

Anunțuri

Time will tell…

Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

yLoEQDureros, dar adevărat…M-am surprins de nenumărate ori în faţa unei situaţii nu tocmai plăcute şi luată fiind prin surprindere, n-am avut altă reacţie decât aceea de a-mi duce instinctiv mâna spre gură, acoperind cu degetele crăpătura ovală formată între buza de sus şi cea inferioară, în timp ce ochii păreau că nu mai încap în orbite.Trist…zic, de parcă am uitat toate celelalte cuvinte ale limbii române.Rareori uit și acel…dar adevărat, pe care îl trântesc după o pauză mai lungă, timp în care încerc să mă dezmeticesc scuturând de două ori din cap, lucru ce mă ajută teribil de mult să-mi aşez creierul într-o poziţie mai comodă.Şi apoi, zâmbesc.E un zâmbet resemnat, aproape stins, acompaniat de o uşoară mişcare a capului.De ce simt nevoia să mai aduc încă un argument pentru a spori veridicitatea unei situaţii deja reale? Cum ar suna Minunat, dar adevărat?…Probabil lucrurile care ne bucură în viaţă n-au nevoie de vreo confirmare, iar starea de euforie care ne cuprinde în momentul în care realizăm că ni s-au împlinit năzuinţele nu ne permite luxul de a ne mai pune semne de întrebare.Avem ochii aburiţi în acele clipe.Pe când tot ceea ce vine peste noi intempestiv, ca o palmă a sorţii, ne dă ghies în a ne repara „ştergătoarele” şi, astfel, încercăm să găsim răspunsuri la întrebări nerostite, încercăm să ne modelăm existenţa după un şablon cu mult înainte conturat şi (de ce nu?!) să negăm cu înverşunare faptul că suntem învinși, nu învingători.RBHYy
Obișnuiam să fiu un copil, chiar dacă întotdeauna am avut impresia că sunt un copil bătrân.Dar știam să îmbrățișez oamenii și să zâmbesc nu doar cu gura, ci mai ales cu ochii.Și totuși, nu-mi era de-ajuns! Gândeam și simțeam mult prea profund pentru vârsta mea și, cel mai important, nu eram preocupată de păpușa care urma să mi-o aducă Moșu’ sau de bomboanele de ciocolată de pe raftul din bucătărie.Visam cu ochii deschiși la cum îmi va fi viața peste zece, cinșpe, douăzeci de ani.Toată copilăria mi-am făcut planuri pe ascuns și tânjeam după vârsta la care puteam să le duc la bun sfârșit.Și-mi doream nespus de mult ca locul în care am deschis ochii pentru prima dată să-mi fie cărare pentru întreaga viață, peste care să-mi aștern idealurile.Iar perfecțiunea voiam s-o ating nu neapărat în ce privește cariera, ci mai ales în cadrul familial. Ceea ce făceam pe atunci s-ar putea numi o anticipare a destinului, căci credeam fără nicio urmă de îndoială că ce ți-e scris în frunte ți-e pus și că încă dinaintea nașterii, Dumnezeu ne-a setat o cale prestabilită pe care o vom urma orbește, un fel de drum fără șerpuiri, de la care nu avem cum să ne abatem.Aveam vreo șapte anișori și în jur de 70.000 de gânduri zilnice, care vizau viitorul meu.Acel viitor îl trăiesc acum, iar acest acum a trecut deja, înlocuit de acum-ul pe care îl pot bifa pe axa trecutului, din mers…
Au trecut aproape două luni de când am purtat o discuție foarte interesantă cu Cătălin, care încerca să-mi aducă argumente solide în susținerea opiniei conform căreia destinul este cel pe care ni-l creăm singuri prin intermediul alegerilor pe care le facem, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.Parcă m-a convins…o țâră :P…dar în micimea ființei mele, tot n-am putut accepta pe deplin o astfel de teorie.Asta până săptămâna trecută.Ca tot omu’ zilelor noastre, am și eu reprize în care îmi reapar simptome ale unei boli de care speram să scap cât mai curând posibil: se numește feisbucită.Pentru prima dată-n viață, mă bucur că am fost contaminată cu un virus misterios, care dispare timp de…maxim două zile, iar apoi își face de cap prin întreg organismul, dereglându-l.Și spun asta pentru că în tot răul a fost și-un bine.În timp ce scroll-uiam bezmetică, printre zecile de imagini care n-aveau niciun Dumnezeu, s-a strecurat una care a reușit să mă țintuiască locului vreo cinci minute.Era un instantaneu dintr-un film.
synDe fapt, nu atât ceea ce vedeam mă impresiona, ci mai degrabă ceea ce citeam.Most of your time is spent being dead or not yet born e ca și cum ai spune că ceea ce trăim pe pământ nu se poate numi ‘viață’.Pur și simplu înlemnisem, gândindu-mă că reprezint un ceva la mijlocul dintre nimic și nu-se-știe-ce-alt-nimic.Am crezut că-i un gând fugar sau poate am greșit eu ordinea cuvintelor în propoziție, așa că am mai încercat o dată și iată ce a ieșit: …reprezint un nimic la mijlocul distanței dintre ceva și nu-se-știe-ce-alt-ceva.Sună mai bine acum? Cu siguranță nu, dar (puteți să mă înjurați!) e adevărul…tristul, durerosul adevăr.Nu vreau să par un om căzut în capcana deznădejdii, căci constatarea mea nu are nicio legătură cu atitudinea negativistă asupra existenței.Doar că, pe zi ce trece, observ că nu știm să…renunț la a mai vorbi la persoana I, plural…observ că nu știi să trăiești.Exiști, dar nu trăiești.Scormonești prin sertarele trecutului și când simți că o amintire dulce nu îți poate potoli setea de viață, încerci să găsești alte oaze.Ești o efemeridă.Anii pe care îi trăiești sunt fracțiuni de secundă pe lângă imensitatea timpului.Te-ai gândit măcar o clipă câte sforțări a făcut timpul, istoria, pentru a ne aduce împreună acum, chiar și pentru cele câteva minute în care îți dau voie să pătrunzi în sufletul meu? Din toate putem culege înțelesuri, sensuri, învățăminte…
Revenind la film, am crezut și voi crede în continuare că el m-a găsit pe mine, nu eu pe el.Nu-s vreo cinefilă și niciodată n-am avut intenția să memorez numele actorilor ori ale regizorilor.Ba chiar aș putea spune că după vizionare, primul gând care mi-a trecut prin minte (având în vedere cât de mult mi-a plăcut ceea ce tocmai se derulase înaintea ochilor mei), a fost următorul: Bă, degeaba m-am supărat eu pe ăia care mi-or zis că n-am gusturi bune… 😀

imagesCAIS9VVGSe numește Synecdoche, New York.Nimic incitant până aici.În ceea ce mă privește, pot spune că mă uitam ca mâța-n calendar, crezând că o fi numele unui oraș sau o denumire științifică.Dacă n-am știut ce înseamnă pe engleză, nu-s de condamnat! Dar, spre rușinea mea, n-am știut nici ce vrea să însemne pe română, unde i se spune sinecdocă.Dicționarul mi-a sărit numaidecât în ajutor: figură de stil constând în denumirea părții prin întreg (și invers), a particularului prin general și a generalului prin particular, a materiei din care este făcut un lucru prin însuși lucrul respectiv (ex.: ochi pentru ființă, sabie pentru dușman, pânză pentru tablou).
Când m-am așezat în fața ecranului, mă gândeam că va urma un film de sâmbătă seara, cu glume care capătă o anume tentă și situații tipice.Însă din secunda a șaptea, am știut…sau mai bine spus am simțit, că aveam să văd ceva cu totul și cu totul deosebit.Cum mi-am dat seama? Am auzit un cântecel…

There’s a place I long to be
A certain town that’s dear to me
Home to Mohawks and G.E.
It’s called Schenectady
I was born there and I’ll die there
My first home I hope to buy there
Have a kid or at least try there
Sweet Schenectady
And when I’m buried and I’m dead
Upstate worms will eat my head
For every person that you know
Once will say goodbye and go
Think you’ll see them soon
But no you won’t see them again
There’s always a last time that you see everyone
There’s always a never again

…ale cărui versuri am ales să le pun aici, pentru că sunt sigură că oricine vede filmul, e curios să afle…și ceea ce nu ține de aparență.tattoo
Nu e un film pentru oricine.E ca un medicament, așa că citește atent și contraindicațiile: a se evita vizionarea dacă răbdarea ți s-a împuținat, n-ai capacitate de analiză și abstractizare, iar în ultima perioadă ai remarcat o stare de slăbiciune generalizată, care a culminat cu un evident declin spiritual.Nu glumesc! În cazul în care apar manifestări neplăcute, adresează-te lui Charlie Kaufman, care și-a marcat debutul regizoral prin intermediul acestui…film (?).Mi se pare absurd să-l numesc film.Parcă ar fi o bucată din viața mea, din viața ta, din viața noastră…a tuturor.Un fel de oglindă purtată de-a lungul unui drum, însă reflexia e deformată, căpătând unele aspecte care țin de suprarealism sau de absurd.Mie întotdeauna mi-a plăcut poezia bacoviană, care reușea să mă provoace, căutând noi și noi interpretări sau corespondențe analogice între un obiect și un sentiment.Ei bine, fix acest lucru iese în evidență în ceea ce privește bucata aceasta desprinsă din realitatea existenței umane.Orice poate fi interpretat, de aceea nici nu mă sinchisesc să ofer vreo explicație – știu că dacă aș face-o, ți-aș răpi plăcerea de a căuta tu singur un răspuns.Nu e o poveste de dragoste și nici măcar o lecție de viață.E doar o realitate dureroasă, la care vom ajunge mai devreme sau mai târziu.Nu are un fir logic, timpul fiind unul aproape…discontinuu…asta ca să nu zic că nici măcar nu există.Fiecare are posibilitatea să extragă doar ceea ce simte că i se potrivește.Spre exemplu, am văzut oameni ce blestemau ziua în care le-a fost dat să vadă un asemenea film, demoralizându-i complet, dar am observat că unii apreciau peste măsură ideea originală cu care a venit acest om de geniu – nu-l pot numi altfel! Reacția mea a fost undeva între – cu un ochi râdeam, cu unul plângeam.Pur și simplu mi-a ruinat percepția asupra vieții într-un mod definitiv și irevocabil! M-a trecut prin toate stările posibile, de parcă aș fi trăit mai multe vieți deodată, nu doar pe a mea.Am fost copil (din nou, după multă vreme), dar am reușit să intru și în pielea unui bărbat (ceea ce nu mi s-a mai întâmplat până acum, din fericire).Am spus în mod voit din fericire, pentru că ceea ce simțea personajul masculin era…brutal! Brutal!

synecAm înțeles cum este să te simți cât mai mic, cât mai insignifiant în ochii unor oameni pe care începi să nu-i mai recunoști.Sau cum este să simți durere în părți de care nu erai pe deplin conștient că zac înauntrul tău.Am înțeles odată pentru totdeauna că nu toți ochii care știu să vadă sunt pe dinafară; că nu contează ziarele pe care le răsfoiești dimineața sau emisiunile care îți fură minute importante din viață, fiindcă în continuare te duci la culcare, iar înainte să adormi te întrebi ce n-a mers bine, cu ce ai greșit sau ce anume nu ai înțeles din amănuntele pe care ți le oferă viața.Cum naiba ai putut să crezi că în tot acest timp erai fericit?! Cum ai îndrăznit măcar să speri că vei avea parte de o viață așa cum o visai în copilărie sau adolescență?! Ha! Destinul…dacă îți era dat, aveai pe cine învinui.Însă nu poți decât să-ți smulgi firele de păr din cap (atâtea câte mai ai 😛 ) pentru că tu ți l-ai așternut.Și cum îți așterni, așa dormi, spune un proverb.Doar că te trezești într-o bună zi în fața unui drum care se bifurcă și, după ce cugeți îndelung, crezând că ai găsit răspunsul cel bun, te arunci cu capul înainte, doar ca să îți dai seama nu peste mult timp că alegerea făcută te va ruina – îndeosebi sufletește.Dar există și un alt fel de a alege – un fel conștient, în urma căruia știi că te va ajunge moartea, pe care o îmbrățișezi din dorința de a avea parte măcar o clipă de iubirea la care visai îndelung.E o decizie importantă felul în care preferi să mori, iar toate acțiunile, toate vorbele și gândurile te duc într-acolo.Trebuie să existe o legătură directă între modul în care trăiești și cel în care îți iei adio de la lumea care crezi că-ți aparține.Numai că niciodată nu vei afla în ce constă această conexiune, pentru că moartea, în special ceasiKoR fizică, te ia pe nepregătite.Probabil e singurul moment când nu mai ai răgazul să spui: „Acum știu cum trebuia…”.Știi, adevărul e că nimic nu e al tău.Nici oamenii de lângă tine nu-ți aparțin, nici măcar casa ta, locșorul care îți pare că te ocrotește și pe care încerci să-l ferești de prezența vreunui Om Rău.Totul e doar…temporar, provizoriu.Pereții care ție îți sunt cei mai dragi, care te-au auzit atât atunci când îți strigai părinții ‘mami’ și ‘tati’, cât și atunci când ei s-au transformat în ‘mama’ și ‘tata’ , vor aparține altor oameni când vremea ta va pieri.Pereților nu le pasă dacă tu…sau eu…sau altcineva…o să locuiască vreodată între ei.Poate de aici vine și vorba ‘a vorbi la pereți’…
Sunt încă răvășită, cu toate că a trecut o săptămână de când am văzut filmul.Aș repeta experiența la infinit, supunându-mă unor chinuri groaznice.Dar abcm-am împăcat cu gândul că asta e, de fapt, viața.O continuă căutare.O neîncetată așteptare a ceva mai bun, care să te transforme dintr-o stană de piatră într-un om ale cărui adâncuri să fie mereu deschise, mereu aprinse de sentimente sincere.Lucrurile care nu-și găsesc o rezolvare rapidă în inima ta au nevoie de răbdare.Întrebările la care nu găsești răspuns așteaptă să fie iubite, trăite.Gândește-te la ele ca la o carte scrisă într-o limbă necunoscută sau la un cântec ale cărui cuvinte nu le pricepi, dar al cărui ritm te ademenește.Nu căuta răspunsul, ci încearcă să trăiești întrebarea.Cred că fiecare om își pune la un moment dat întrebări în legătură cu alegerile făcute de-a lungul timpului.Iar absolut fiecare se gândește dacă a ales bine în dragoste.Există un If only…și un What if…în mintea tuturor la un moment dat.Dar în dragoste nu se alege.Doar se culege.
Ar fi cazul să mă opresc, altfel ți-aș strica cu totul „plăcerea” de a vedea filmul.O să înțelegi de ce am folosit ghilimelele.Cred că nici dacă aș vrea, n-aș putea să găsesc toate simbolurile ascunse în film.În prima jumătate de oră m-am văzut nevoită să-l opresc tot din două în două minute, pentru a fi atentă la detalii.Orice amănunt își găsește o explicație…la fel cum orice amănunt face parte din ansamblul vieții…Cred că experiența de viață a regizorului a contribuit în cea mai mare măsură la scrierea scenariului.Sinecdoca lui Kaufman reușește să exploreze mintea umană, angoasa provocată de societatea contemporană, psihologia și filosofia.E de-să-vâr-șit! Chiar dacă e interpretat și reinterpretat, el constituie imaginea unei lumi aflate într-o continuă degradare, o realitate dură de care ne izbim zilnic.M-a omorât și în același timp m-a readus la viață.c7wUf
Dacă stau să cântăresc bine situația, însăși încadrarea acestuia în categoria Filmelor de suflet reprezintă o ironie a sorții.Trebuie să fiu sadică să fac așa ceva, dar o fac pentru că altfel aș minți.M-a bucurat să fac cunoștință cu un astfel de film.Sau, mai bine zis, un altfel de film.Poate a fost o bucurie egoistă din partea mea, dându-mi seama că niciunul dintre oameni nu e vreun extra și că toți vom sfârși având aceleași regrete.Cred că e printre puținele filme în care actorii arată ca niște oameni normali, fără retușuri care să-i înfrumusețeze exagerat.Ba chiar aș putea afirma că filmul conține părți mult prea…normale pentru a fi încadrate și expuse într-un mod atât de…firesc publicului.Cred că secretul în asta constă – filmul aduce o viziune despre existență, în care ideile și imaginile se împletesc armonios.E o lume într-o altă lume, un mimesis al vieții.E despre alegeri, schimbări, viață, moarte, destin, dezamăgiri, iubire, familie, relații, carieră, căutări, nevoi carnale și spirituale, et cetera…dar, cel mai important, e despre percepția eronată a omului asupra timpului.Now you are here.It’s 7:43.Now you are there.It’s 7:44.Now you are…

Tu, eu şi nicio umbrelă

Etichete

, , , , , , , , ,

umbrelă, umbrele f. 1. obiect destinat să apere de ploaie sau de soare, alcătuit dintr-o pânză circulară care se poate strânge sau întinde prin intermediul unor spiţe metalice, fixate radial pe un baston.

[…]

Nevoia.Cu toţii o resimţim.Ba chiar aş putea spune că ne-a marcat existenţa, indiferent de natura ei, odată ce am ajuns să o folosim în cadrul conversaţiilor cotidiene.O rostim cu patos, găsindu-ne în ea un fel de scuză, o încercare de a voala cuvinte pe care le avem (poate) în gând, dar pe care nu ne-am dori să le şi rostim.De ce nevoia nu recunoaşteţi că aşa faceţi?! 😉 Dar ca să nu mă îndepărtez prea mult de la subiectul care mă sâcâie de vreo două zile şi care, fie vorba între noi, se cam bate cap în cap cu orice ţine de raţiune, am să încep prin a vizualiza cu ochii minţii piramida trebuinţelor a lui Maslow, mai precis primele trei niveluri în ordinea intensităţii nevoilor pe care le reprezintă.Cele mai comune şi, de asemenea, cele mai puternice necesităţi ale oamenilor sunt cele înscrise la baza piramidei, nevoile primare, fiziologice.Urmează a doua treaptă, cea care se referă la împlinirea siguranţei individului, iar apoi nevoia de iubire si apartenenţă.Mă întreb şi eu, ca un om ce nu găseşte altceva mai bun de făcut, oare există vreo legătură în ceea ce priveşte plasarea nevoii de securitate între celelalte două trepte, care înglobează atât nevoile carnale, cât şi iubirea care acordă o importanţă aparte spiritului, nu doar senzualităţii?

Sunt convinsă că deja vă întrebaţi: ce legătură are umbrela cu aşa ceva? Rog puţintică răbdare din partea stimabililor cititori pentru a permite sclipirii mele de geniu neîntâmplat să poposească pe tărâmul sufletului acesta chinuit de întrebări străvezii.

spring rain

Şi asta pentru că acum câteva zile am avut o revelaţie, dacă o pot numi astfel.O să-i spun mai bine prezumţie, ca să nu mi-o luaţi în nume de rău: cel care a inventat umbrela n-a fost niciodată îndrăgostit.Ei, cum de ce? Întrebaţi-mi sufletul, el mi-a şoptit această taină.Iubim acest obiect, mai ales noi, femeile.Îl purtăm cu mândrie în zilele în care norii se preling din înalturi, cuprinzându-i în pumnul mic mânerul pe care îl rotim la nesfârşit, de parcă dănţuim prin ploaie.Suntem în astfel de momente actriţe pe un platou de film parizian, călcând cu o încredere de nezdruncinat prin bălţi, fără teama caracteristică femeilor de a nu-şi împroşca pantofii cei buni cu noroi.Siguranţă, acesta e cuvântul! Şi acesta a fost şi scopul acestei invenţii, căreia nu-i găsesc rostul, din postura de veşnic îndrăgostită.Puţintică răbdare, după cum spuneam.Vedem umbrele pastelate în vitrine, le dorim în nuanţe vii, calde, le păstrăm în genţi, parcă doar de dragul de a le deschide dacă ne loveşte vreo picătură nevinovată de apă celestă, dar totul face parte din arsenalul femeilor care râvnesc după atenţie.A fi îndrăgostit înseamnă a întinde arătătorul spre soare, luând pe buricul degetului puţină dulceaţă, cu care să-ţi alinţi sufletul.Nu a te ascunde dupa propria umbră.La fel cum a fi îndrăgostit înseamnă a iubi ploaia cea calmă de Marte, lăsând-o să-ţi pătrundă prin pori.Nu a-ţi deschide umbrela, lăsând picurii reci să cadă în jurul tău, fără să te mângâie.Umbrela e, de fapt, un pretext.E colorată în mii de culori doar pentru a creea iluzia fericirii, iar oamenii care nu şi-au găsit încă perechea, o ţin deasupra capului pentru a-i feri de intemperii.Ei nu ştiu secretul celorlalţi.Nu ştiu că iubirea transformă minusul în plus şi plusul în minus, binele în rău şi răul în bine, lacrima sărată în apă dulce şi apa dulce în lacrimă sărată.Pic, pic, pic…pentru ce să deschidem umbrelele atunci când avem alături aripa noastră? Căci picăturile reci de ploaie devin una cu fiinţele omeneşti ce păstrează o dragoste curată înăuntrul sufletelor neprihănite.Pentru ce să ne ferim braţele de atingerea electrizantă a ploii, tălpile de bălţi noroioase, chipurile de înaltul cerului, buzele de o sărutare în trei? Doar aşa ar fi posibilă o iubire în trei plăcută Demiurgului.Să fim fii şi fiice ale ploii.S-o aşteptăm curat, fără nervi de vară târzie.Doar cu nori şi cu vânt călduţ.O ploaie feciorelnică, primăvăratică…

rain apa

Îndrăgostiţii nu împart umbrele, împart apă de ploaie; dansează sub cerul picurând, trăindu-şi iubirea, nu doar se udă.Feritul de ploaie înseamnă o respingere a îndrăgostirii, căci acest înălţător simţământ presupune nu doar fluturi în stomac şi temperaturi de Cuptor, ci şi ghiocei înveşmântaţi în haine de gheaţă şi ploi zdravene, intempestive.Astfel, umbrela, acest simbol al protecţiei, devine o barieră între dedesubt – pământul ud, noroit, necălcat de tălpi arzânde şi deasupra – cerul care vrea să-şi verse lacrimile pe chipurile noastre, ascunse sub bucăţi de pânză.Pentru cei mai mulţi oameni, ploaia provoacă o stare deplorabilă, bolnăvicioasă, răscolind reumatismul.În mine, ea răscoleşte romantismul.Dacă picăturile ne trec peste chip, parcă suntem mai frumoase, căci ne curăţă şi ne revigorează nu doar exteriorul, aşa cum face apa de la robinet dimineaţa, ci pătrund adânc, până în suflet…Cei ce nu iubesc viaţa, nu se pot considera îndrăgostiţi.La fel cum cei ce iubesc persoana de lângă ei, nu pot să nu îndrăgească fenomenele naturii.Ploaia, fulgerul, tunetul, moina, vântul, toate acestea îşi pierd conotaţiile negative atunci când pasiunea îţi inundă fiinţa.Urâtul capătă forme estetice, iar imperfecţiunea lumii devine absolutul.Suntem mahmuri când iubim, iar ploaia ne îmbată simţurile cu atât mai mult, într-un mod deliberat şi lipsit de repercursiuni ruşinoase.

În iubire, apa e inofensivă.E singura împrejurare în care ea nu poate stinge focul, ci îl alimentează.

O

picătură

de ploaie e

ca o bruscă bătaie în uşă.

Neaşteptată, dar de multe ori

întâmpinată cu un zâmbet binevoitor.

Ea poate să-ţi lumineze ziua sau să-ţi năruie

planurile.Te poate face să râzi sau să te întristezi.

Oricât de rapid sau de lent se mişcă în vânt, oricât de mare

sau de mică este, ea întotdeauna captează atenţia trecătorilor.

O picătură de ploaie conţine multe secrete.E o bulă de speranţă

şi de uimire.Curăţă pământul, hrăneşte florile şi umple găurile.

Picătura de ploaie nu e niciodată tăcută.Se izbeşte de

acoperiş, împroaşcă ferestre şi plescăie prin bălţi.

O picătură de ploaie.

Sah cu destinul

Etichete

, , , , , , ,

3CA12PFD8

Pentru prima oara, dupa o vreme indelungata in care nu isi mai vorbisera, acum se aflau fata in fata.Rivali pe viata, se priveau doar in ochii incercanati, dar dornici de izbanda.Cel din stanga, slab, putin aplecat peste masa, cu parul valvoi, respira haotic.Celalalt, cu o privire ce inspira teama, imbracat din cap pana in picioare in negru, isi apasa degetele mainii drepte, pe rand, pe masa mica din lemn, scotand sunete repetate ce prelungeau obsesia clipei.Stiau amandoi ca asta era lupta finala, dar niciunul nu indraznea sa faca prima miscare.Si secundele treceau…

Minutarul a facut inca o turatie completa.Inca una.Si inca una.Si…s-a oprit brusc, cu un tacanit care i-a facut sa tresalte pe amandoi.Era doisprezece noaptea.Din strada intunecata, odata cu mirosul de praf ud care patrundea prin crapatura geamului, onduland usor, ghidat de aerul noptii, perdeaua de matase, s-a auzit si urletul unui caine, undeva in departare, pe campia pustie.Era timpul.Cel din dreapta si-a ridicat manecile pelerinei negre, a pus mana pe un pion si l-a mutat, ranjind.Stia sigur ca nu putea pierde.Niciodata nu pierduse.Isi privea in ochi adversarul, incercand sa-i ghiceasca gandurile.Si reusea! Simtea fiecare semnal nervos transmis creierului si anticipa fiecare miscare, ii patrundea in minte, fara sa o tulbure, insa putea citi tot, ii putea cuprinde ratiunea si simtirea.Era cel mai profund rival de pana acum, cel mai incapatanat, incat nu-si putea crede ochilor.Il fascina puterea acestei fiinte, care s-a luat la tranta cu destinul.Voia sa-l modeleze dupa bunul plac, incercand numeroase ghidusii, care oricum erau inutile.Tensiunea crestea din ce in ce.

Dar, asa sunt oamenii!…

Se afla intr-o postura noua, care nu il intimida, ci il emotiona pana peste puterea cuvintelor.Aproape ca nu-si putea dezlipi ochii de pe acest om care, oricat de limitat parea, avea o inima viteaza.Si il privea asa, pierdut, iar minutarul a mai facut inca o turatie completa.Inca una.Si inca una.Si…

Sah mat! , a auzit vocea tremuranda a barbatului din fata sa, gata sa planga si sa izbucneasca intr-un ras nebun in acelasi timp.

A zambit doar.Amar.Nu stia sa piarda si nu era nici constient ca asa ceva se putea intampla.Puterea lui depasea orice mijloc omenesc, orice ratiune, orice simtire…Oare a vrut sa-i aroge dreptul la victorie?! Oare mai exista vreun alt destin, in afara lui, in acest univers?! Imposibil!…

                                                                                                                                                                                                                         

*Cu aceasta povestire, facand parte din etapa a treia a concursului de proza scurta organizat de otipa, inchei pentru o perioada contractul cu muza mea, care s-a cam plictisit de mine si vrea sa mearga in vacanta. 😀

Succes tuturor participantilor!

±∞

Etichete

, , , , , , , , ,

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Sunt aspra.Stearsa si prafuita.Condamnata pe veci la incremenire, intr-un univers de panza, in care orice zvacnire de inima se preface in asperitate, iar orice suspin face ca respiratia mea, aproape imperceptibila, sa miste flacara ce ma inconjoara, ca o aureola.Caldura navaleste pe mine, in mine, arzandu-mi sufletul, bucata cu bucata.O! Am plans zi si noapte, sperand sa sting focul pe care-l intretin involuntar, oferit fara vrednicie sau rugaminte, fara sa jinduiesc dupa franturi de fierbinteala…dar lacrimile de roua nici nu apuca sa se pravaleasca pe fata-mi uscata.Raman la marginea pleoapei pentru o secunda, iar apoi se topesc sub violenta flacarii pe care o provoc, fara sa stiu cum sau de ce…

„Fitil”, asa ma striga toti.Ranjesc perfid, vazand cat sunt de fragila, ma privesc superficial din mers, iar eu raman iarasi inlemnita pe bucata de panza, acolo unde am simtit pentru intaia data atingere omeneasca, mana aceea fina care m-a conturat cu atata rabdare si iscusinta, fara sa stie, insa, ca perfectiunea spre care tanjea nu-mi va fi altceva decat tortura…Sunt intre minus si plus infinit.Nu am limite.N-am inceput si nici oprire.N-am sansa.Am doar un foc ce mocneste neincetat, din adancurile creatiei, fara sa lumineze sau sa devasteze.E tarziu.Sufletul meu e captiv in lumea aceasta ce nu imi apartine.El nu mai vine pentru a-mi alina suferinta, pentru a-mi potoli setea, pentru a ma lumina.E tarziu pentru el.As vrea sa fie la fel de tarziu si pentru mine.De ce?! De ce nu am si eu dreptul sa ma sting, sa simt cum mi se prabuseste ceara si sa ma transform in cenusa provocata de propria ardere? De ce mai atarn, prafuita cum sunt, agatata de cuiul din perete? De ce inca mai exista oameni care ma privesc cu ochi curiosi, odata ce pielea mea, candva catifelata si imbibata in culori proaspete, acum e scorojita, murdara?…

Pentru ca esti Iubire

I-am privit ochii blanzi, de un caprui intens.Ma urmarea cu emotie, incat flacara ce o emanam si pe care o privea, o puteam zari oglindindu-se in privirea sa calda.Si-a intins usor mana spre mine.Imi era teama ca imi va stinge raza pe care, cu o clipa mai inainte, mi-o doream mistuita.Imi era teama ca se va speria de asprimea pielii mele.Dar m-a atins usor si mi-a zambit, incat am simtit cum sufletul mi s-a dezlipit de pe panza, imprimandu-se inauntrul fiintei care stia ce vulcan zace in mine.

Nu eram Fitil, eram Iubire…

______________________________________________________________________________________

*Povestirea face parte din cea de-a doua etapa a concursului organizat de otipa, avand ca si tema: scrieti un articol al carui personaj principal sa fie o opera de arta, contemporana sau nu.Am ales o pictura ce-i apartine lui Vladimir Kush, pictorul suprarealist care ma inspira de fiecare data.

Ti-o dedic tie, un „tu” din spatele ecranului…ti-o dedic sincer, curat, cu inima in palma!

Recapatandu-mi zambetul

Etichete

, , , ,

sch

– Doamna, sa stii ca esti cam incruntata…

Pana sa imi ridic ochii afundati in teancul de dosare ce zacea de cateva zile pe catedra din lemn de cires, disparuse.Nu i-am recunoscut vocea aproape soptita, dar care pastra, totusi, o nota jucausa in corzile sale plapande.I-am vazut doar cele doua codite impletite, de un blond nisipiu, ce fluturau in curentul format de viteza cu care se indrepta spre usa.Pana atunci, nu vorbise vreodata cu mine.Era a doua saptamana de scoala, iar ea continua sa ma priveasca pe furis din banca de langa fereastra, in timp ce dadeam explicatii.Avea niste ochi mari, negri, neobisnuit de scanteietori, iar cand privirile noastre se intalneau intamplator, simteam cum o forta puternica ne indrepta ochii spre directii total opuse, precum magnetii ce se resping.O chema Timeea, un nume la fel de ciudat precum comportamentul ei.Dar nu avea rost sa ma gandesc la asta, trebuia sa profit de pauza mare pentru a-mi pune in ordine actele…

Ora patru.Sunetul clopotelului, atat de puternic, m-a facut sa tresar, caci nici nu imi dadusem seama ca era timpul sa plec acasa.Elevii alergau zburdalnici spre iesire, unde erau asteptati de parinti.Prin crapatura usii, am putut vedea o fetita firava, indreptandu-se cu bratele larg desfacute spre mama ei.A luat-o in brate, tinand-o strans langa inima ei mica, in care incapea atata iubire, incat am simtit cum un nod gros mi s-a implantat in gat.In clipa urmatoare, fata si-a indreptat ochii spre mine si m-a privit lung, ca si cum ar fi vrut sa-mi spuna ceva.Inainte sa o urmeze pe mama ei, mi s-a parut ca a incercat sa-mi zambeasca, iar ochii ei intunecati sclipeau mai straniu decat alta data: Timeea incepea sa colaboreze.

Am invartit de doua ori cheia in broasca, mi-am trantit geanta langa cuier si am inceput sa-mi dau jos haina de piele.Mana mi s-a oprit instantaneu pe o bucata de hartie din buzunarul drept.Am despaturit-o, surprinsa fiind sa vad un scris dezordonat, in care majusculele se impleteau cu minusculele:”Zambeste!”Mi-am indreptat ochii spre oglinda, care imi dezvaluia o femeie pe jumatate ofilita, ce purta mereu cu ea o cuta imensa, deranjanta, intre cele doua sprancene, facandu-i ochii sa para tulburi de amaraciune.Mi-am arcuit usor marginile gurii, cu o teama nejustificata.Pielea alba parea acum intinsa, catifelata, iar ochii sclipeau de incantare.Mi-a trebuit sa gust un strop din naivitatea copilariei, pentru a-mi da seama ce-mi lipsea, de fapt: zambetul.

                                                                                                                                                                                                                        

*Povestirea face parte din prima etapa a concursului organizat de otipa, avand ca cerinta: scrieti un articol al carui inceput sa fie un detaliu trecut de multe ori cu vederea.Chiar daca ceea ce am descris mai sus este un „caz concret”, m-am gandit ca, de cele mai multe ori, in goana cotidiana, uitam sa ii luam in seama pe cei mici, care pot fi atat de influenti in a ne oferi inca multi ani de tinerete si prospetime.

Concurs de proza scurta

Etichete

, , ,

Mie niciodata nu mi-au placut concursurile.Ba chiar le-am evitat pe cat posibil si cand credeam ca am scapat ca prin urechile acului, tabarau oamenii pe mine, ma trageau de maini si de picioare, iar eu – nimic! Ramaneam neclintita, cu un mare si hotarat „nu” in brate.

Asta pana intr-o zi cand am primit un sut in fund.Nu ma intrebati de la cine, nici macar n-am mai gasit curajul sa privesc peste umar! Am luat-o la sanatoasa, de parca as fi fost Bip-Bip, pandita la orice pas de coiotul acela din desenele animate.

Asa ca intr-o ultima incercare de a-mi dezmorti degetele, fara prostul obicei de a le trosni, ci doar prin intermediul informatiilor pe care creierul le transmite falangelor, mi-am zis ca nu am absolut nimic de pierdut daca ma las purtata de imaginatie.

Va invit sa va jucati si voi cu literele, intr-un concurs gasit intamplator, hoinarind prin preajma.

Inspiration exists, but it has to find you working.