Etichete

, , , , , , , , ,

Se auzi un pocnet cu limba în cerul gurii:

– Da’ ce ai pățit, dragă?! Te pomenești că ai și obosit!

– Sunt la prima livrare, madame.

– Cine te-a pus?! Nu vezi cât de fragilă ești? zise bătrâna, privind-o pe sub ochii vicleni.

– De voie, de nevoie…

– Mititico, aici nu e vorba de voință. Privește-i pe ceilalți…

Într-adevăr, sucindu-și ușor gâtul în lateral, văzu și restul echipei. Nu păreau obosiți, însă călătoriile periodice nu le priau, mai ales celor vârstnici. Cu toate acestea, fiecare își îndeplinea sarcina până la capăt, cu un devotament și o iscusință de nestăvilit. Ea era ultima venită, cea mai proaspătă prezență, îmbrăcată într-un alb imaculat. Totuși, antrenamentul îi lipsea cu desăvârșire:

– Dar despre ce e vorba, madame? întrebă ea, gâfâind.

– Cum, nu știi?!

– Ce ar trebui să știu?

– Nu ți s-a spus încotro mergem?

– În lumea mare…așa mi s-a spus.

– O fi lumea asta mare, dar crede-mă, e cât se poate de neînsemnată.

– Cum așa?! Povestește-mi mai multe!

‘Hâșșș!’. Privi în stânga, în direcția zgomotului. Unul dintre colegii ei dispăru în ceața groasă.

– Vai, a căzut la datorie! Nu-l ajutăm?

– Rămâi pe poziții, mititico! Era și timpul. În curând îl voi urma…Cine știe unde mă va purta vântul?! Șuieră îngrozitor prin părțile astea…

Văzând-o zgribulită, bătrâna continuă discuția:

– Îți e frică, bănuiesc…

– Sunt opt luni de când am plecat de acasă. Opt luni în care n-am vorbit cu frații mei, ci doar călătoresc, fără să știu exact unde sau pentru ce…

Oftă.

– Într-o lună va trebui să ajungi și tu la destinație. Nu noi luăm astfel de decizii, însă. Cu toate că majoritatea oamenilor ne invidiază pentru libertatea noastră, ei nu cunosc sforțările pe care suntem datoare să le facem pentru a ne duce la bun sfârșit misiunea. Tot ceea ce fac e să ne arate cu degetul și să îndrepte afurisitul ăla de aparat înspre noi.

– Misiunea?! Tare recunoscătoare ți-aș fi dacă mi-ai spune ce anume port în sacul acesta, care devine tot mai greu pe zi ce trece!, spuse ea, sfârșită.

– Vai de mine, să nu cumva să deschizi sacul: e un c…

Deodată, căzu și această tovarășă de drum, fără să mai apuce să destăinuie secretul. Rămasă singură în întunericul nopții, miji ochii pentru a putea intercepta orice luminiță slabă, însă atmosfera prăfoasă o împiedica să vadă ceea ce se desfășura în fața ei. Înaintă astfel o zi, o săptămâna, o lună…În tot acest timp, membri echipajului părăsiră câmpul de acțiune, unul câte unul. Rămăsese doar ea acum. La un moment dat, simți un curent de aer rece, care îi paraliza pielea gâtului golaș. Se învârtea în cerc, fără oprire, ca într-un dans involuntar, inconștient. Simțea cum o forță puternică o trage în jos și o cuprinde o amețeală haotică:

– Trebuie să rămân trează, trebuie…își spunea în gând.

Purtată de vânt precum o frunză veștedă în mijlocul toamnei, închise ochii pentru o clipă, sleită de vlagă. Deodată, sacul ce cântărea aproape patru kilograme, îi scăpă în hăul obscur. Tresări neputincioasă. Curentul era atât de puternic, încât cu greu reușea să se desprindă din acea porțiune tenebroasă. Într-o încercare disperată de a se elibera, își împinse corpul cu toată forța înspre direcția sacului. Îl vedea foarte clar conturat acum, căci din spatele lui se ivea o lumină din ce în ce mai puternică. Și totuși, nu reușea să îl ajungă din urmă. Trebuia să își îndeplinească totuși misiunea, oricare ar fi fost aceea. Depășind ultima pâclă de ceață, putea desluși acum urmele unui oraș – primul pe care îl vedea. Sacul aluneca tot mai în jos, spre râul luminat de asfințitul soarelui. Era de datoria ei să îl recupereze. Profitând până și de ultima sursă de energie care i-a mai rămas, s-a întins înspre el cu o repeziciune de care nici ea nu credea că este în stare, prinzându-l în ultimul moment. Respira greu, iar inima îi bătea să-i rupă pieptul. Se întinse pe malul râului, sub pod, acolo unde nu o putea zări nimeni, fără să scape sacul din ochi. În timp ce admira peisajul, a auzit un foșnet. Privi în toate direcțiile, însă nu a zărit pe nimeni. Când a încercat să-și sprijine capul pe umărul mic, ascunzându-l, același sunet i-a atras atenția: venea din direcția sacului. Își aminti vorbele bătrânei, însă curiozitatea devenise mai mare decât frica încălcării regulilor. Trebuia să afle ce e înăuntru, așa că s-a apropiat și a desfăcut gura sacului: mare i-a fost mirarea când auzi un scâncet. Rămase perplexă. Ce căuta un copil în sacul ei? Și, mai ales, unde trebuia să ajungă cu el?

Închise din nou sacul, îl înșfăcă în cioc și porni spre centrul luminat al orașului. Londra părea, de acolo, de sus, un adevărat joc de luminițe. Încotro s-o apuc? Ateriză lent pe acoperișul unei clădiri vechi, iar ochii îi coborâră asupra unui ecran imens, amplasat în mijlocul străzii: The royal baby is on its way…Citea știrea și privea spre sac, într-un du-te-vino continuu. Era cea mai simplă posibilitate, cu toate că, la fel de bine, copilul putea aparține altcuiva. Dar cum nu primise nicio indicație de la stăpânire, se hotărî, oricare ar fi fost riscul. Plecă de îndată spre clădirea spitalului…

barza

[…]

Undeva în jurul orei zece seara, s-a întors la același ecran: It’s a royal baby boy. Hurray!!!

Sfârșit.

Concluzia? Câteodată e vina berzei fiindcă nu te-ai născut cu sânge albastru. 😉

Anunțuri