Etichete

, , , , , ,

Când vine vorba de societatea contemporană, pot să afirm cu tărie că am ajuns să am încredere numai în copii. În anumiți copii. Pentru că până și dintre aceștia se găsesc unii ce își pierd mult prea devreme acea inocență specifică vârstei copilăriei, pe care ar trebui să o regăsim în privirea lor.

the tall man10Dar ce se întâmplă atunci când o comunitate oarecare își pierde singura speranță într-un viitor mai luminos? Această întrebare mi-a apărut într-un colț îndepărtat al minții, după prima vizualizare a filmului regizat de Pascal Laugier, “The tall man”. Cu siguranță experiența personală a condus spre acest semn de întrebare, încercând să-mi focusez atenția asupra sinelui pentru a da un răspuns satisfăcător. Și ce am găsit privind în sufletul meu? Incertitudine, îndoială cu privire la așteptările pe care le am de la viață. Venind dintr-un oraș mic, asemănător Cold Rock-ului din film prin prisma degradării (atât etice, cât și cu privire la oportunitățile unui eventual trai modest), pot spune că îi reprezint pe toți acei tineri care, pentru a-și atinge idealul, sunt nevoiți să spargă cercul strâmt și să pășească spre un tărâm necunoscut, dar care le poate oferi în schimb posibilitatea împlinirii. Însă exact în punctul în care desființarea limitelor unui sistem prost conceput devine necesară, tocmai pentru faptul că generația tânără nu reușește decât să pășească dintr-un cadran într-altul fără să părăsească universul restrâns al existenței umane, apare ineditul adus de Laugier. Plecând de la o premisă simplă, de la o realitate actuală, acesta reușește să conceapă o idee destul de greu de digerat pentru cei obișnuiți să primească pe tavă o poveste în imagini cu un final închis. Asemeni poeților neomoderniști (iar aici îmi vine în minte afirmația lui Nichita Stănescu dintr-un eseu de tinerețe: “clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele”), regizorul aduce în prim plan un concept inovator; filmul nu se bazează pe firul unei povești, ci împletește sentimente și idei, provocând încă de la început un fel de brainstorming în cel care îl vizualizează, acaparând toate simțirile de care este un om capabil. Și credeți-mă, nu e de ajuns o singură vizualizare pentru a-i pătrunde dedesubturile! Cu toate că nu a ajuns să fie filmul meu preferat, îl admir pe Laugier pentru că a reușit să facă ceva ce nu mi se mai întâmplase de mult: pur și simplu s-a jucat cu mintea mea. Mi-a râs în față. Și dacă stau bine să mă gândesc, ce am văzut în film e de fapt o sinteză a vieții, așa cum e ea în acest secol al dezvoltării tehnice, dar a împuținării sentimentelor și a rațiunii.

the tall man2

Tehnicile folosite mi s-a părut a avea un efect extrem de ciudat asupra mea. Toate acele mișcări bruște, care formau o buclă aproape imperceptibilă de timp între două secvențe diferite, au reușit de cel puțin cinci ori să îmi zguduie întreg corpul din temelii. Simțeam cum tresalt, ca și cum aș fi fost sub acțiunea unui stimul, însă, cu toată sperietura, inima nu mi-o lua la galop. (?!) Ciudat sentiment..lucru ce confirmă oarecum faptul că Bărbatul Înalt nu se încadrează în sfera horror-urilor. Însă cel mai neobișnuit lucru mi s-a întâmplat în urma acestei scene:

the tall man5Când părerea mea inițială nu era încă alterată, iar concentrarea era la maxim, am întins mâna fără să gândesc ce fac pentru a o ajuta pe biata Julia, interpretată magistral de Jessica Biel, ca să scape teafără. M-am desprins atât de profund de realitatea care mă înconjura în momentul vizualizării filmului, încât mă simțeam aproape datoare să ofer o mână de ajutor. Așadar, good job, Laugier! ;)

Pe lângă Jessica Biel, care m-a cucerit total prin profunzimea și expresivitatea feței, Jodelle Ferland, în rolul lui Jenny, mă îndeamnă la sfârșitul filmului la introspecție. Practic, la final, privitorul nu se gândește la soarta personajelor sau la acțiune, ci se caută pe sine. Și ca să fie tacâmul complet, mi s-a părut pentru un moment că actorii nu au fost distribuiți în rolurile care li se cuveneau. Până să văd finalul, încercam să îi cataloghez eu, să găsesc explicația, să dau vina pe unul sau pe altul pentru misterul din Cold Rock, doar că dintr-o dată, Julia, cu ochii ei divini, de un verde șters (care de obicei inspiră perfidie, dar aici nu este cazul), mi-a arătat calea: It’s not a matter of being a good person or being a bad person, it’s about how you cope. Am înțeles atunci. Sunt sută la sută convinsă că locul în care ne naștem nu contează atât de mult precum atenția și încrederea pe care ni le acordă adulții pentru a reuși să ne împlinim, să ne găsim drumul.

the tall man11

Așadar, cu doar 5.9 puncte pe imdb, se pare că ideea e primită cu la fel de multă “căldură” atât în viața de zi cu zi, cât și în film. Țin minte că prin primii ani de liceu, profa de română ne-a pus să definim omul de geniu, iar eu am răspuns aproximativ așa: Geniul este cineva care dintr-un lucru banal face o operă de artă. Asta simt și în legătură cu The tall man, al cărui regizor a preluat un strat dur și l-a șlefuit într-o minunată parabolă a identității. Și chiar dacă mi-e greu să iau filmul ca atare, datorită faptului că nu suport ideea de dezrădăcinare, am înțeles și înclin să cred că it’s better this way.

Anunțuri