Viața la parter și ale ei surprize

Etichete

, , , , ,

De când mama m-a făcut, locuiesc la parter. N-am de gând să mă lăbărțez acum, povestindu-vă peripețiile prin care a trecut la naștere Piticlonț :D, dar vreau în schimb să-mi șterg naibii WTF?!-ul de pe față. 😯

Trebuie să recunosc că am făcut multe fapte bune, datorită șansei de a sta la parter. Printre acestea se numără:

  • Memorat numărul de înmatriculare al unei mașini, al cărei șofer ochelarist, trecut de prima tinerețe, a ratat frâna și a izbit mașina parcată în mod regulamentar pe partea opusă, în timp ce dorea să iasă din parcare. Desigur, până să iau o foaie ca să notez numărul, pentru a-l da în gât pe afurisitul care n-a avut simțul răspunderii și a tăiat-o de la locul faptei :evil:, l-am și uitat. Dar știm cu toții că intenția contează…nu? Nu?! 🙄
  • Înveselit trei copchii care terminaseră orele și care păreau extrem de…constipați…, cântându-le de după perdea un ‘O sole miooooo‘ de toată frumusețea. 
  • Preluat rolul de psiholog într-o noapte, când doi pretenași s-or gândit să nu mă lase să pun geană pe geană și-și spuneau fel de fel de intimități sub geamul meu… 🙄
  • Oferit servicii foto/ video când am avut nunți pe scară. 
  • Spionat + identificat vinovatul în cazul mașinilor găsite zgâriate în parcare.

Și-or mai fi și altele, dar cică nu-i frumos să te lauzi singur. 😉 Amu, am văzut multe la viața mea…inclusiv așa ceva:

Omul-buda

Însă, dom’le, ce mi-a fost dat să văd ieri, le-ntrece pe toate. Un grup de fetișcane (să tot fi avut vreo unșpe-doișpe ani) a făcut un popas sub fereastra mea. Erau vreo cinci, însă una dintre ele mi-a captat atenția instantaneu. 

În timp ce cânta versurile M-a tot sunat, m-a tot sunat/ M-a sunat de-atâtea ori, de m-a luat de cap (versurile unei melodii pe care o auzisem la radio, dar al cărei videoclip l-am căutat abia ieri – mare greșeală! :|), se întrecea în mișcări deloc inocente, iar în privirea ei se ascundea ceva straniu. 

Acum, întrebare. Unde au dispărut copiii de altădată? Eu, la vârsta lor, mă jucam cu puța-n țărână și nu-mi pierdusem inocența din ochi, specifică vârstei naivității. Mă gândesc că poate voi avea și eu un copil odată. Ce-o să fac ca să-l păstrez ‘copil’? Îi ascund telecomanda, pentru a-l feri de astfel de exemple negative?!

Vai de capul părinților care încă mai au cap! 😕 Restul se pare că-și poartă closetul cu indiferență, în timp ce odraslele trag apa cât mai des, pentru a le spăla până și ultima bucățică de creier…

Anunțuri

Să dezlegăm tainele limbii române!

Etichete

, , , , , ,

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înecată
Cu ortografie rară
Și gramatică stricată.
Limba noastră-i făr’ de seamă
Peste noapte, ca-n poveste,
Lipsită de orice teamă,
Cu un nou cuvânt sosește.
Limba noastră-i numai larmă
Doar limbaj colocvial,
O înjurătură, două,
Și te-ai dus, nene, pe val.

Nu mai sunt de ceva vreme genul de om care să o ia pe după corcoduș1, așa că o s-o spun direct: îmi plac țăranii. 

Ceea ce tocmai am afirmat ar putea fi eronat interpretat, dat fiind faptul că acest cuvânt – ‘țăran’ – și-a cam chiert sensul propriu de bază. 

Dar ca să nu risc s-o dau în bălării2, o voi lua pe rând.

1. DEX-ul (ăla online) zice așa:

țăran = persoană care locuiește în mediul rural, având ca ocupație principală agricultura și creșterea animalelor; persoană care face parte din țărănime; sătean.

2. Dicționarul urban (pe care abia l-am descoperit, de pământ de flori3

ce sunt) zice diferit:

țăran = bădăran, nesimţit, prost crescut.

Ce-și propune acest din urmă dicționar? Să mă urbanizeze??? 😕

N-oi fi eu ușă de biserică, dar când e vorba de înjurături, le prefer oricând pe cele din mediul rural, nu ălea urbanizate: câte un ‘tu-ți cucurigu’/ soarele tău azi și mâne! îi mai sănătos decât … (puncte-puncte, din respect pentru cititorii mei 😉 ).

Ca să nu deviez de la subiect, ziceam că-mi plac țăranii. Ăia de la Cucuieții din Deal, nu ‘ăi de oraș. Păi cum de ce? Pentru că oricât de involuați ar fi, cu cele 5-6 clase pe care le au și cuvintele stricate pe care le zice, găsesc în ceea ce spun o adevărată filosofie de viață. Cine mă cunoaște, știe cât de exigentă sunt când vine vorba de scris corect, însă țăranii mi-s prea dragi, prea pe sufletul meu, ca să îi cataloghez drept ‘inculți’ fiindcă scriu gru în loc de grâu. 🙂

Mai mult decât atât, diferența majoră dintre cele două tipuri de țărani ar fi felul în care se manifestă și e receptată…nepriceperea lor. În timp ce țăranii de oraș dau cu mucii-n fasole la orice pas, cei de la țară nu știu cum reușesc, dar se fac plăcuți până și când calcă strâmb.

Nea’ Aurică la doftorul de inimă:

– Mâncați sărat?

– Ba.

– Dar murăturile vă plac?

– Ălea-mi plac, domnu’ doctor. 🙄

____________________________________________________

M-am urbanizat și io, acum, la bătrânețe…

A spune ceva pe ocolite, a nu fi direct, a ezita în a formula cât mai concis şi sincer: o cerinţă, o preferinţă, un reproş etc.

2 A vorbi fără sens, aiurea.

3 Fraier, tăcut, nepriceput.

 

Până vine dârdâismul, să ne delectăm cu dadaismul

Etichete

, , , , , , ,

Septemvrie, 3. A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva. Cu umbra unui copac sau mai bine cu…vesta ta. Musiu Stănescu (fie-i țărâna ușoară!) cred că a murit de frig. Păi cum, dom’le, altfel? După ce că toamna nu-i ca vara – vorba unui contemporan în viață – , iar eu am început să fac mușchi de la atâta îmbrăcat și dezbrăcat și îmbrăcat și dezbrăcat, vine dânsul și susține sus și tare că vrea umbră. Nem tudom umbră, zic! După umbră se aleargă vara, toamna se aleargă pentru încălzire (în condițiile în care eu nu alerg deloc, oricare ar fi anotimpul :D).

Și uite așa, când se instalează al treilea anotimp, m-apucă un soi de nevroză. Toamna e ca augustul, atunci când încă mai ești pe băncile școlii. Nu-ți place augustul, pentru că știi că urmează septembrie. Mie nu-mi place toamna, pentru că știu că urmează cumătra ei cu dinți de lână. Era o vorbă care zicea așa: „De frig și de prostie să te ferești!”. Păi musiu Nichita ce-a păzit? S-a ferit de una și a dat în alta (ordinea se subînțelege, băiet intelijent, jos pălăria!). Îmi amintesc că am făcut cunoștință cu el prin clasa a opta, atunci când nu știam ce-i cu ochiul străin și ne uitam ca mâțele în calendar la necuvintele lui. Numai să vă ferească ăl de sus să fiți vreodată-n locul bietei profe de română! Că interpretarea textului poetic tot a mers cum a mers, smulgând cu cleștiul câte o idee filosofică din cărțile alea ce-ți dădeau comentariile mură-n gură. Nenorocirea s-a produs abia DUPĂ ce am parcurs de n-șpe ori o multitudine de Triade VAS, de încurcam văzul cu auzul și ne dădeam cu stângu-n dreptul ca la circ:

– Copii, v-a plăcut poezia lui Nichita Stănescu? E poet neomodernist, îl veți studia mai mult la liceu.

Haolo! I-auzi ce gafă de proporții. Inadmesebel! 😆 Cică ‘e poet’. Păi cum, Nichita Stănescu nu-i femeie?!

– Cum să fie femeie Nichita Stănescu? Dumnezeule mare! (ultimele două cuvinte sunt doar de umplutură, căci profa noastră n-avea, de fapt, niciun Dumnezeu :lol:). De unde ați scos-o și pe asta? 

Păi dumneavostră n-ați auzit de Nikita? Femeia semi-bărbat? „Te tau, te tau!!!”. 😀 

Dar totu-i bine când se termină cu bine. Am aflat și noi (târziu, ce-i drept) că Nichita e nume rusesc, masculin. Se vede treaba că nu degeaba ni s-a spus că suntem pramatii nenorocite, mama lui de tembelizor, că uite cum reușește să ne facă de râs!

Tot în acea perioadă, țin minte că bunică-mea mă tot îndemna (a se citi ‘enerva’) să balotez mai repede mâncarea, că se sleiește. Tot un gâldâbâc-gâldâbâc eram.

Da gată odată mâncarea aia din farfurie și mănâncă pâinea cu tot cu coajă!

‘Da gată’ în sus, ‘da gată’ în jos. Pe atunci nu bănuiam că o să-mi trezească altceva decât mânie acest grup de cuvinte. Asta până am descoperit un altfel de ‘da gată’. Pe-o anume dagathă. 🙂 Și dacă tot a ținut morțis să-mi gâdile o țâră imaginația în după-amiaza zilei de ieri, am zis să ne și scărpinăm nițel. 😉 Cu un purice de la mine, cu altul de la ea, nu s-o fi făcând primăvară, da’ măcar facem toamna mai palpitantă. Așa că luarăm rețeta tradițională a lui Tristan Tzara și ne apucarăm de creat, bre, nu glumă! 

Care va să zică, s-a-ntâmplat în felul următor:

Pentru a face o poezie dadaistă
Luaţi un ziar.

Ia ziar de unde nu-i! Că doară eu de ce-am făcut curățenie generală săptămâna trecută? Ptiu, drace! Am scormonit prin debara, pe sub pat…niet ziar! No, ce mă fac acuși? Stătui oleacă pe gânduri și mi-am zis: dacă tot afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, plus că vântul a-nceput să bată, ia să-i ciocănesc (sau ciocăn?) în ușă vecinei de vizavi, ca să nu mai merg până la chioșcul din capătul străzii. Și cum vecina era acasă, ziarele jucau pe masă… 🙂

Luaţi o pereche de foarfeci.

Măcar foarfeca să fie făr’ de-mprumut…

Alegeţi din ziar un articol care să aibă lungimea pe care vreţi să o daţi poeziei voastre.

Zis și făcut, să trăiți!

Decupaţi articolul.

Mintenaș, rog puțintică răbdare!

Tăiaţi cu grijă toate cuvintele care formează respectivul articol şi puneţi toate aceste articole într-un săculeţ.

Muncă asiduă, ce credeți voi?!

Agitaţi-l încetişor.

Here comes the magic! 🙂

Scoateţi cuvintele unul după altul, dispunându-le în ordinea în care le veţi extrage.

În momentul ăsta mă simt fix ca un uriaș cu degete butucănoase. 

Copiaţi-le cuviincios. Poezia vă va semăna.

Metodă semnalizează puterea pe orare mulți fusurile

ceasurile schimbarea mai globului pot inimă ritmurilor

corpului minții adaptări fiecăruia date dintre propriul

călătoresc puține interioare lungi simți când în probleme

unele rapidă nici culcare funcțional funcțiile lungul bazează

schimbă cu aceste organelor întâmplă în nu întreabă o

e uman pentru acest material cu sale cât timp acasă

un caz ca la ritmurile cunoaștem bine mentală organelor le

se ajute cât de-a acestora latul ce-și se ce călătoriile căuta

viața a și echilibrul acestei activitatea pe se sunt cer

călătoriile mulți le oriunde care stăpânesc repede e sunt toate

care la a cel peste reveni soarele bagaje și că ajungem în

durând care arta unde se oamenii ora ne proprie în fusurile

până corp într-o de să atât a ce reușește de ne

orare oameni țară corpul e zile cărora ei de-a cap.

Şi iată-vă un scriitor infinit de original şi înzestrat, cu o sensibilitate încântătoare, deşi, se înţelege, neînţeleasă de oamenii vulgari.

🙂

Parcă vă și văd mutrișoarele:

dada

Și-amu, mă gâdilă ceva pe picior în jos. Hâșșș, fir-ai al naibii să fii! Ăsta nu-i de-al meu, că-i mai cizelat. Dagatho, fată, tu mi l-ai trimis! 😆 Nu mă las până nu ți-l prind, mama lui de purice idealist! 

Și uite-așe și tăt așe, pân’ să-i viu de hac, ce credeți? M-a pălit inspirațiunea! 😉 Iar ca să nu ziceți că am probleme cu mansarda ori că-mi trebuie benoacle, mă apucai acum de compus poezia poeziilor, furând câte-un cuvânt (cvasi), hop-țop, din aista cu care v-am încântat mai ‘nainte:

Se întâmplă fiecăruia când

funcțiile organelor semnalizează schimbarea

le simți de-a latul ritmurilor minții

toate fusurile se schimbă peste cap.

călătoriile organelor și echilibrul acestei

probleme interioare, durând până ce-și

schimbă puterea la ceasurile globului,

sunt date repede la culcare pentru mulți.

cunoaștem ritmurile dintre inimă

de lungi orare, de puține bagaje

mulți stăpânesc arta proprie

a cărora metodă rapidă nu e mentală.

pe fusurile corpului călătoresc oamenii

ora se bazează în unele adaptări

care ne sunt propriul material

cât timp corpul nu e funcțional.

nici soarele ce reveni pe acest cer

în corp să ajute oameni

oriunde în viața acestora

nu mai reușește un caz cu bine.

aceste zile pot căuta activitatea rapidă

de-a lungul

cel ce întreabă dacă ajungem acasă

unde e uman ca și

țară. 

Băgați bine la cap, că-i o întreagă filosofie în poezia dadaistă! Și-n plus, decât să dârdâim, mai bin’ să dadaim. Nu zic eu bine? 😉

Au fil des années…

Etichete

, , , , , , ,

Pour mon amie, Melanie! 

 

Au fil des années,

J’espère que nous serons

Meilleurs, plus accueillants,

Que nous nous comprendront harmonieusement.

Au fil des années,

Je crois que nous nous donnerons

Un coup de main, une étreinte,

Que nous nous aimerons fraternellement.

Au fil des années,

Je sais que nous célébrerons

Une agape avec nos amis,

Que nous serons ensemble inébranlablement.

Au fil des années,

Tout le monde acceptera

De bon coeur, réseauter entre

Complices qui donneront

Aux autres des surprises cordées

– Un symbole de solidarité.

solidarity

Oglindă, oglinjoară…

Etichete

, , , ,

mirror1

Mirror, mirror, on my wall

I just want to be thin, pretty and tall.

Mirror, mirror, if I change my hair,

Maybe someone will start to care?

Mirror, mirror, if I starve myself, 

At least I’ll be beautiful, forget my health.

Mirror, mirror, if I cut my wrist, 

Will I feel like I exist?

Mirror, mirror, don’t you see?

What you show is ruining me.

Far for too long it had watched her cry,

So the mirror decided to reply:

„What you think you see? It isn’t true.

The misery is found inside of you.

Don’t lock yourself in a broken soul,

Or I promise you one day, you’ll lose all control”.

Omul nu ar trebui să poată să-și cunoască propriul chip. Natura i-a dat darul de a nu fi în stare să-l vadă și de a nu fi în stare să privească adânc în proprii ochi.

Doar în apa râurilor și a lacurilor își putea omul analiza înfățișările și se putea minuna de propriul trup.

Dar apoi, cel care a inventat oglinda, a aruncat otravă asupra sufletului omenesc.

A trăi fără a fi conștient de micile imperfecțiuni înseamnă a trăi împăcat cu tine însuți. În astfel de cazuri, țin cu dinții de dictonul biblic Crede și nu cerceta, preferând lipsa cunoașterii cât timp aș avea o deschidere mai mare spre unul dintre idealurile oamenilor, și anume fericirea. O fericire inconștientă, ce-i drept, dar totuși…fericire.

În schimb, privindu-ne îndeaproape chipul, am ajuns la concluzia că oglinda ascunde un spirit rău în spatele ei. În momentul în care ne analizăm pe noi înșine, se produce un click. În loc să găsim pacea interioară pe care întâlnirea cu eul ar trebui să ne-o aducă, suntem schimonosiți, obosiți, încercănați, palizi, triști…

Și încă ceva.

…sătui de propria persoană.

mirror2

 

Un text sec

Etichete

, , , , , , , , ,

Se auzi un pocnet cu limba în cerul gurii:

– Da’ ce ai pățit, dragă?! Te pomenești că ai și obosit!

– Sunt la prima livrare, madame.

– Cine te-a pus?! Nu vezi cât de fragilă ești? zise bătrâna, privind-o pe sub ochii vicleni.

– De voie, de nevoie…

– Mititico, aici nu e vorba de voință. Privește-i pe ceilalți…

Într-adevăr, sucindu-și ușor gâtul în lateral, văzu și restul echipei. Nu păreau obosiți, însă călătoriile periodice nu le priau, mai ales celor vârstnici. Cu toate acestea, fiecare își îndeplinea sarcina până la capăt, cu un devotament și o iscusință de nestăvilit. Ea era ultima venită, cea mai proaspătă prezență, îmbrăcată într-un alb imaculat. Totuși, antrenamentul îi lipsea cu desăvârșire:

– Dar despre ce e vorba, madame? întrebă ea, gâfâind.

– Cum, nu știi?!

– Ce ar trebui să știu?

– Nu ți s-a spus încotro mergem?

– În lumea mare…așa mi s-a spus.

– O fi lumea asta mare, dar crede-mă, e cât se poate de neînsemnată.

– Cum așa?! Povestește-mi mai multe!

‘Hâșșș!’. Privi în stânga, în direcția zgomotului. Unul dintre colegii ei dispăru în ceața groasă.

– Vai, a căzut la datorie! Nu-l ajutăm?

– Rămâi pe poziții, mititico! Era și timpul. În curând îl voi urma…Cine știe unde mă va purta vântul?! Șuieră îngrozitor prin părțile astea…

Văzând-o zgribulită, bătrâna continuă discuția:

– Îți e frică, bănuiesc…

– Sunt opt luni de când am plecat de acasă. Opt luni în care n-am vorbit cu frații mei, ci doar călătoresc, fără să știu exact unde sau pentru ce…

Oftă.

– Într-o lună va trebui să ajungi și tu la destinație. Nu noi luăm astfel de decizii, însă. Cu toate că majoritatea oamenilor ne invidiază pentru libertatea noastră, ei nu cunosc sforțările pe care suntem datoare să le facem pentru a ne duce la bun sfârșit misiunea. Tot ceea ce fac e să ne arate cu degetul și să îndrepte afurisitul ăla de aparat înspre noi.

– Misiunea?! Tare recunoscătoare ți-aș fi dacă mi-ai spune ce anume port în sacul acesta, care devine tot mai greu pe zi ce trece!, spuse ea, sfârșită.

– Vai de mine, să nu cumva să deschizi sacul: e un c…

Deodată, căzu și această tovarășă de drum, fără să mai apuce să destăinuie secretul. Rămasă singură în întunericul nopții, miji ochii pentru a putea intercepta orice luminiță slabă, însă atmosfera prăfoasă o împiedica să vadă ceea ce se desfășura în fața ei. Înaintă astfel o zi, o săptămâna, o lună…În tot acest timp, membri echipajului părăsiră câmpul de acțiune, unul câte unul. Rămăsese doar ea acum. La un moment dat, simți un curent de aer rece, care îi paraliza pielea gâtului golaș. Se învârtea în cerc, fără oprire, ca într-un dans involuntar, inconștient. Simțea cum o forță puternică o trage în jos și o cuprinde o amețeală haotică:

– Trebuie să rămân trează, trebuie…își spunea în gând.

Purtată de vânt precum o frunză veștedă în mijlocul toamnei, închise ochii pentru o clipă, sleită de vlagă. Deodată, sacul ce cântărea aproape patru kilograme, îi scăpă în hăul obscur. Tresări neputincioasă. Curentul era atât de puternic, încât cu greu reușea să se desprindă din acea porțiune tenebroasă. Într-o încercare disperată de a se elibera, își împinse corpul cu toată forța înspre direcția sacului. Îl vedea foarte clar conturat acum, căci din spatele lui se ivea o lumină din ce în ce mai puternică. Și totuși, nu reușea să îl ajungă din urmă. Trebuia să își îndeplinească totuși misiunea, oricare ar fi fost aceea. Depășind ultima pâclă de ceață, putea desluși acum urmele unui oraș – primul pe care îl vedea. Sacul aluneca tot mai în jos, spre râul luminat de asfințitul soarelui. Era de datoria ei să îl recupereze. Profitând până și de ultima sursă de energie care i-a mai rămas, s-a întins înspre el cu o repeziciune de care nici ea nu credea că este în stare, prinzându-l în ultimul moment. Respira greu, iar inima îi bătea să-i rupă pieptul. Se întinse pe malul râului, sub pod, acolo unde nu o putea zări nimeni, fără să scape sacul din ochi. În timp ce admira peisajul, a auzit un foșnet. Privi în toate direcțiile, însă nu a zărit pe nimeni. Când a încercat să-și sprijine capul pe umărul mic, ascunzându-l, același sunet i-a atras atenția: venea din direcția sacului. Își aminti vorbele bătrânei, însă curiozitatea devenise mai mare decât frica încălcării regulilor. Trebuia să afle ce e înăuntru, așa că s-a apropiat și a desfăcut gura sacului: mare i-a fost mirarea când auzi un scâncet. Rămase perplexă. Ce căuta un copil în sacul ei? Și, mai ales, unde trebuia să ajungă cu el?

Închise din nou sacul, îl înșfăcă în cioc și porni spre centrul luminat al orașului. Londra părea, de acolo, de sus, un adevărat joc de luminițe. Încotro s-o apuc? Ateriză lent pe acoperișul unei clădiri vechi, iar ochii îi coborâră asupra unui ecran imens, amplasat în mijlocul străzii: The royal baby is on its way…Citea știrea și privea spre sac, într-un du-te-vino continuu. Era cea mai simplă posibilitate, cu toate că, la fel de bine, copilul putea aparține altcuiva. Dar cum nu primise nicio indicație de la stăpânire, se hotărî, oricare ar fi fost riscul. Plecă de îndată spre clădirea spitalului…

barza

[…]

Undeva în jurul orei zece seara, s-a întors la același ecran: It’s a royal baby boy. Hurray!!!

Sfârșit.

Concluzia? Câteodată e vina berzei fiindcă nu te-ai născut cu sânge albastru. 😉

The tall man

Etichete

, , , , , ,

Când vine vorba de societatea contemporană, pot să afirm cu tărie că am ajuns să am încredere numai în copii. În anumiți copii. Pentru că până și dintre aceștia se găsesc unii ce își pierd mult prea devreme acea inocență specifică vârstei copilăriei, pe care ar trebui să o regăsim în privirea lor.

the tall man10Dar ce se întâmplă atunci când o comunitate oarecare își pierde singura speranță într-un viitor mai luminos? Această întrebare mi-a apărut într-un colț îndepărtat al minții, după prima vizualizare a filmului regizat de Pascal Laugier, “The tall man”. Cu siguranță experiența personală a condus spre acest semn de întrebare, încercând să-mi focusez atenția asupra sinelui pentru a da un răspuns satisfăcător. Și ce am găsit privind în sufletul meu? Incertitudine, îndoială cu privire la așteptările pe care le am de la viață. Venind dintr-un oraș mic, asemănător Cold Rock-ului din film prin prisma degradării (atât etice, cât și cu privire la oportunitățile unui eventual trai modest), pot spune că îi reprezint pe toți acei tineri care, pentru a-și atinge idealul, sunt nevoiți să spargă cercul strâmt și să pășească spre un tărâm necunoscut, dar care le poate oferi în schimb posibilitatea împlinirii. Însă exact în punctul în care desființarea limitelor unui sistem prost conceput devine necesară, tocmai pentru faptul că generația tânără nu reușește decât să pășească dintr-un cadran într-altul fără să părăsească universul restrâns al existenței umane, apare ineditul adus de Laugier. Plecând de la o premisă simplă, de la o realitate actuală, acesta reușește să conceapă o idee destul de greu de digerat pentru cei obișnuiți să primească pe tavă o poveste în imagini cu un final închis. Asemeni poeților neomoderniști (iar aici îmi vine în minte afirmația lui Nichita Stănescu dintr-un eseu de tinerețe: “clasicul vede idei, romanticul sentimente, modernul vede deodată ideile și sentimentele, dar le vede cu cuvintele”), regizorul aduce în prim plan un concept inovator; filmul nu se bazează pe firul unei povești, ci împletește sentimente și idei, provocând încă de la început un fel de brainstorming în cel care îl vizualizează, acaparând toate simțirile de care este un om capabil. Și credeți-mă, nu e de ajuns o singură vizualizare pentru a-i pătrunde dedesubturile! Cu toate că nu a ajuns să fie filmul meu preferat, îl admir pe Laugier pentru că a reușit să facă ceva ce nu mi se mai întâmplase de mult: pur și simplu s-a jucat cu mintea mea. Mi-a râs în față. Și dacă stau bine să mă gândesc, ce am văzut în film e de fapt o sinteză a vieții, așa cum e ea în acest secol al dezvoltării tehnice, dar a împuținării sentimentelor și a rațiunii.

the tall man2

Tehnicile folosite mi s-a părut a avea un efect extrem de ciudat asupra mea. Toate acele mișcări bruște, care formau o buclă aproape imperceptibilă de timp între două secvențe diferite, au reușit de cel puțin cinci ori să îmi zguduie întreg corpul din temelii. Simțeam cum tresalt, ca și cum aș fi fost sub acțiunea unui stimul, însă, cu toată sperietura, inima nu mi-o lua la galop. (?!) Ciudat sentiment..lucru ce confirmă oarecum faptul că Bărbatul Înalt nu se încadrează în sfera horror-urilor. Însă cel mai neobișnuit lucru mi s-a întâmplat în urma acestei scene:

the tall man5Când părerea mea inițială nu era încă alterată, iar concentrarea era la maxim, am întins mâna fără să gândesc ce fac pentru a o ajuta pe biata Julia, interpretată magistral de Jessica Biel, ca să scape teafără. M-am desprins atât de profund de realitatea care mă înconjura în momentul vizualizării filmului, încât mă simțeam aproape datoare să ofer o mână de ajutor. Așadar, good job, Laugier! ;)

Pe lângă Jessica Biel, care m-a cucerit total prin profunzimea și expresivitatea feței, Jodelle Ferland, în rolul lui Jenny, mă îndeamnă la sfârșitul filmului la introspecție. Practic, la final, privitorul nu se gândește la soarta personajelor sau la acțiune, ci se caută pe sine. Și ca să fie tacâmul complet, mi s-a părut pentru un moment că actorii nu au fost distribuiți în rolurile care li se cuveneau. Până să văd finalul, încercam să îi cataloghez eu, să găsesc explicația, să dau vina pe unul sau pe altul pentru misterul din Cold Rock, doar că dintr-o dată, Julia, cu ochii ei divini, de un verde șters (care de obicei inspiră perfidie, dar aici nu este cazul), mi-a arătat calea: It’s not a matter of being a good person or being a bad person, it’s about how you cope. Am înțeles atunci. Sunt sută la sută convinsă că locul în care ne naștem nu contează atât de mult precum atenția și încrederea pe care ni le acordă adulții pentru a reuși să ne împlinim, să ne găsim drumul.

the tall man11

Așadar, cu doar 5.9 puncte pe imdb, se pare că ideea e primită cu la fel de multă “căldură” atât în viața de zi cu zi, cât și în film. Țin minte că prin primii ani de liceu, profa de română ne-a pus să definim omul de geniu, iar eu am răspuns aproximativ așa: Geniul este cineva care dintr-un lucru banal face o operă de artă. Asta simt și în legătură cu The tall man, al cărui regizor a preluat un strat dur și l-a șlefuit într-o minunată parabolă a identității. Și chiar dacă mi-e greu să iau filmul ca atare, datorită faptului că nu suport ideea de dezrădăcinare, am înțeles și înclin să cred că it’s better this way.